Depresia post partum - sau tristetea dupa nastere

mi-am facut curaj sa deschid acest subiect, gandindu-ma ca poate multa lume ma va "condamna", insa as vrea sa stiu experientele voastre de dupa nastere, daca v-ati confruntat cu stari depresive (poate e prea mult spus), cu: stari de neliniste, stari de neputinta, anxietate, gandul ca poate nu faceti fata marii responsabilitati.

astept sa imi impartasiti experientele voastre.

Coripin, iarta-mi interventia....nu am , si, din pacate, nu voi avea sansa vreodata sa am un bebeu al meu dar imi permit sa postez aici ceva: nu cred ca este un monstru mai mare cel care condamna, cum spoi tu, pe cineva care trece prin asa o cumplita depresie...Daca tu ai nesansa sa treci prin asa ceva, imi pare nespus de rau!

multumesc, ducess.

buna coripin.ma bucur ca ai deschis acest subiect.iti pot impartasi din experienta mea.am un baietel de 1 an si 5 luni.toata sarcina m-am pregatit atat psihic cat si fizic pt nasterea naturala.cand am ajuns la spital si am aflat ca nu pot naste natural a cazut cerul pe mine.nu eram pregatita,dar copilul trebuia sa vada lumea.dupa ce am ajuns in salon a inceput calvarul.mi se parea mereu ca ,copilul meu are ceva,ba ca nu i se acorda destula atentie de catre asistente,ba ca e prea galben,ba ca il doare burta,ba ca etc,etc...se mai instalase si laptele,si o infectie urinara si toate astea au declansat o reactie a mea pe care nu stiam ca o pot avea.sotul s-a speriat si era hotarat sa ma duca la psiholog.mi-am mai revenit cand am ajuns acasa,dar si aici o intreaga aventura.imi era frica sa nu adorm si sa nu aud copilul,sau sa vomite si sa se asfixieze prin somn(si multe alte scenarii)si astfel am dormit cu lumina aprinsa in casa noaptea pina pe la 3 luni(bineinteles ca nici eu si nici el nu inchideam un ochi noaptea).au inceput racelile,micile accidente,internarile prin spital,binenteles ca dupa toate apar mustrarile,sentimentul de vinovatie ca nu am fost atenta ,ca am gresit,ca nu am facut bine,ca puteam sa fac asa si pe dincolo...SUNTEM MAME e normal sa ne facem griji(daca nu noi,atunci cine?),dar trebuie sa facem ce credem noi si ce simtim ca e mai bine pt puiul nostru,si mai putem cere sfaturi,nimeni nu s-a nascut invatat.Asa ca respira adanc,aduna-te si fii tare pt puiutul tau.daca ai nevoie de sfaturi sunt fete pe acest forum care iti vor fi alaturi.

multumesc frumos.

partea cu frica sa nu se inece, ca nu capata destula atentie in spital, ca nu se satura cu laptele, ca nu doarme suficient, ca nu ii trece icterul, pot sa zic ca a trecut. sunt la al doilea copil. la primul am facut tot un gen de depresie din cauza ca nu a mai vrut san, si am inceput sa ma storc ca sa ii dau lapte de al meu, si am tinut-o cu storsul 1 an si 3 luni.

acum au intervenit: sentimentul de neputinta, o permanenta agitatie, sentimentul ca nu fac nimic util, ca stau toata ziua in casa, sentimentul de vinovatie pentru ca ma simt asa, cand Dumnezeu mi-a dat 2 minuni de copii, frumosi si sanatosi, pe care i-am dorit din tot sufletul, sentimentul de vinovatie ca nu ma pot bucura de ei asa cum trebuie, ca nu stiu poate cum sa ma joc cu cea mare, ca cel mic a facut rosu in gat saptamana trecuta pentru ca am racit si eu... pot continua la nesfarsit cu toate sentimentele de vinovatie care ma incearca. si e un sentiment foarte ciudat, si simt nevoia sa povestesc despre asta, cu riscul sa par nebuna, indiferent ce pot crede altii.

nebuna nu ai cum sa fii.esti doar o mama care vrea sa le ofere ambilor copii atentie in acelasi timp.esti obisnuita ca toata atentia ta sa fie focalizata doar asupra fetitei,acu avand 2 e si normal sa creasaca dorinta de a-i multumi pe amandoi in acelasi timp.nu stiu ce as putea sa iti spun.probabil e si sentimentul ca fetita ar putea sa creda ca nu ii acorzi destula atentie

Dar pt asta sunt doi parinti, nu? Iar daca fetita e destul de ocupata nu va face diferenta...o spun din experienta

Eu cand aud de rosu-n gat mi se ridica paru-n cap. Toti dr zic acelasi lucru: are putin rosu-n gat, sa-i dam anibiotic si sa-l tinem sub observatie [Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]. Da, si eu am trecut prin depresie la ambii copii. La primul ca a fost prematur si mi se parea fragil, ma rog, depresiile au fost acolo, cele 60 de zile de lahuzie + - nu pot spune ca mai mult, dar zilele alea chiar au fost grele. Eu am deschis la al doilea copil subiectul cu "mamici de mai multi copilasi" simteam ca nu le fac fata singura, diferenta mica, ca la tine, singura cu ei... etc. Te inteleg perfect. [Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine] o sa treaca, altfel nu le facem fata.

Vad ca toate gasiti motive palpabile in aceasta problema.Daca ar fi vorba de cauze fizice,s-ar gasi solutii si nu s-ar purta o mama ca cea din poveste cu drobul de sare.
Eu consider ca depresia postanatala este "ceva" ce doctorii au "lasat-o" pe lume ca un diagnostic,in realitatea inimii de mama este faptul ca mama(asa cum in timpul sarcinii selecta pentru a creste copilul un aliment sau altul,un doctor cu care sa nasca sau altul,o maternitate sau alta)selecteaza(in noua stare a bebeului de om nascut si cu contact cu realitatea exterioara ei) o persoana sau alta,o intamplare sau alta sa se petreaca cu copilul-persoanele mai pragmatice care se poarta transant cu viata fac aceasta cu sentimentul final ca au facut ceva concret pentru copil,iar persoanele mai sensibile sau cele care n-ar strica nici relatia cu societatea,nici bunastarea copilului ei incep sa perceapa in alte planuri decat cele vizibile(sa zicem "paranormal") intentiile celor din jur;sufletul ei descopera in taina acum lucruri nestiute si neplacute pina atunci despre diverse si dezamagirea scade fericirea,atentia,capacitatile.Persoanele pragmatice risca sa acuze pe cineva care are intentii bune iar cele sensibile sa nu fie crezute de nimeni daca ar spune ce simt.Singurul ajutor real intr-o depresie eu consider ca este Dumnezeu caruia o mama poate sa-i spuna:"eu simt ca ceva e in neregula,vrei sa vezi Tu ce este,TE ROG,pentru ca eu sa pot fi fericita ca Mi-ai dat un copil si sa il cresc in pace si cu toata fiinta mea prezenta si activa?!"
PS.1.Coripin,uite,ti-ai imbracat fetita ca o Craciunita,scoate-ti ochisorii sa te vedem si noi!
2.In cresterea unui copil fiecarui om Dumnezeu i-a dat ANUME ceva sa faca(inclusiv parintilor,fiecare are roluri diferite din punct de vedere spiritual),cand mama est impiedicata sa-si "exercite" rolul...magic de mama devine depresiva.Exista mame care tin la asta(si o impun,daca e cazul)si care au in...atingere si antibiotic,si nurofen,si vaccin,au anume iubirea pe care le-a dat-o Dumnezeu sa dea mai departe copilului.Forma de a iubi a mamei este superioara oricarei forme de iubire umana,dar multi se "ingramadesc" sa uite asta si mama ajunge sa stea la coada ca sa aiba vreun contact emotional cu copilul ei.

multumesc frumos tuturor. simt ca e ceva in neregula cu mine, si cel mai grav mi se pare faptul ca starea mea se rasfrange asupra copiilor, si de asta imi pare cel mai rau. stiu ca o sa treaca, dar sper sa treaca cat mai repede, ca simt ca innebunesc, am niste zile foarte grele

COripin, cel mai bun lucru pe care il poti face este sa vorbesti cu cei apropiati despre asta (cu sotul ar fi ideal) pentru ca ei sa te poata intelege si sprijini ca sa treci de perioada asta. Eu am suferit de o forma de depresie suficient de grava incat sa ma gandesc ca am nevoie de doctor Sotul meu (adica preaiubitul meu prieten despre care zic mereu ) nici n-a vrut sa auda, a zis ca medicii te fac nebun chiar daca nu ai fost El mi-a acordat sprijin total, a luat copiii in seama lui cand m-a vazut in neregula, m-a incurajat si m-a protejat cum a stiut el mai bine...Pot sa zic ca acest lucru a fost cel mai bun "tratament" si ,in cateva luni, am reusit sa depasesc aceasta stare.

Coripin, scumpa mea, copilasii, in general, simt starea de agitatie a mamei, logic...Dar sa crezi ca e ceva in neregula cu tine... Eu cred ca esti doar o mama care isi face griji, si pt asta ai toata admiratia mea!Cu cineva de incredere ai vorbit(mama, soacra, sotul, etc.)? Intra in calcul un psiholog? Poate iti par bagareatza,, nu am copii(din pacate!), dar stiu ce inseamna o depresie cumplita, de aceea intreb...Iti doresc numai bine!

multumesc frumos tuturor. simt ca e ceva in neregula cu mine, si cel mai grav mi se pare faptul ca starea mea se rasfrange asupra copiilor, si de asta imi pare cel mai rau. stiu ca o sa treaca, dar sper sa treaca cat mai repede, ca simt ca innebunesc, am niste zile foarte grele


se pare ca am scris acelasi mesaj de 2 ori, scuze.

am vorbit cu toata lumea: cu sotul meu, cu tata, cu prietenele. simt nevoia sa spun iar si iar, cred ca ii si plictisesc.
sotul meu a stat acasa 2 ani, a fost el in concediu ingrijire pentru fetita si apoi a stat inca 5 luni, ca nu si-a gasit de lucru. acum, de luni, a plecat la serviciu. cred ca asta m-a facut sa imi pierd complet echilibrul. eram putin deprimata si inainte, cand era el acasa, insa acum sunt si mai si, chiar daca il am pe tata care vine si mai sta cu noi, ma mai ajuta. din pacate, pe mama nu o mai am, si asta e unul din marile regrete pe care le am.

sper sa treaca cat mai repede, daca ma simt tot asa o sa apelez sigut si la psiholog, la preot, la cine este nevoie pentru a putea trece cat mai repede peste toate.

va multumesc mult inca o data

Coripin, adu-ti aminte ca este totul in mintea ta, cand te simti asa. Si nu, nu inseamna ca te acuz, inseamna ca trebuie sa te ajuti singura. Cel mai probabil dupa nastere se intampla multe schimbari hormonale, multe dezechilibre, poate chiar subtile (cum aminteste michelinebeaulieu ) si aici ma refer la despartirea fizica dintre copil si mama (de la nastere) si sentimentul ca cel mic e acum alta persoana, sentimentul ca nu-l mai poti ocroti indeajuns, etc.
Totul este bine, sunt in siguranta, copilasii mei sunt ingrijiti si protejati, le asigur cea mai buna crestere si un mediu plin de iubire, alaturi de toti cei din familie. Repeta-ti aceasta afirmatie, daca poti cu voce tare si in fata oglinzii (ideal) si incearca sa o simti, sa o crezi. Din ce ai povestit tu, eu asa vad. Ca esti o mama de doi copii, pe ambii i-ai ingrijit in cele 9 luni si apoi i-ai adus pe lume, acum sunt sanatosi si cresc in voie, asa cum e normal. Ai un sot care ti-a fost alaturi si te-a ajutat (de aia poate ii simti lipsa ca a inceput munca) si un tata care, la fel, e alaturi de tine. Nu te agata de trecut, te rog. Trecutul e un balast care doar ne trage inapoi. Pastreaza-i amintirea mamei tale, vie si gandeste-te la ea, roag-o sa vegheze asupra nepoteilor ei si pastreaz-o cu tine in inima. Dar nu cu regret, cu bucurie ca ati petrecut clipe frumoase impreuna si v-ati ajutat si sustinut reciproc. Gandeste-te ca e intr-un alt loc, incearca sa nu vezi moartea ca pe un sfarsit, ci ca pe o transformare fireasca.
Si va rog sa nu innebuniti, daca e copilasul rosu in gat... Va rog, pentru binele lor, inconjurati-i intr-un mediu pozitiv, plin de iubire si speranta. Copilasii simt grija si mahnirea noastra, nu faceti din tantar armasar. Un rosu in gat se trateaza, ideal e cat mai natural, dar daca nu puteti folosi medicamente, dar nu vedeti o drama din orice mica boala a copilariei.
Ganditi-va ca acel copilas depinde de voi si voi trebuie sa fiti puternice si sa-l ajutati si aparati. Nu e o sarcina grea, nu o mai vedeti ca pe o corvoada. E o ocupatie frumoasa, plina de iubire si zambete, cresterea unui copil. E o binecuvintare si incercati sa vedeti asta, ca sa indepartati orice depresie si nor negru.
Cori, un sfat. Incearca intr-un weekend sa iesi cu o prietena, o verisoara sau doar tu singura, in parc, la cumparaturi (pentru o fusta noua sau orice pentru tine, nu la piata ) si lasa copilasii cu tatal tau si sotul tau. Meriti acest timp pentru tine, meriti sa uiti complet ca esti mama, macar pentru 2-3 ore. Si nu te gandi deloc la cei mici, mergi la un film, sa nu ai atentia la ce s-ar putea intampla in lipsa ta. Ai incredere, ceva mai presus de noi are grija de tot si toate au timpul lor, noi nu putem controla totul, si cu cat incercam mai mult, cu atat mai frustrant e.
Esti o mama de doi copilasi minunati si ai grija de ei, ce poate fi mai natural si mai frumos decat asta? Iubeste-te si iubeste acest moment, prezentul.

Pentru că deja ai pus un diagnostic, oarecum, deschizând acest topic, te sfătuiesc cu cele mai calde gânduri să faci un consult de specialitate. Apoi, după ce-ți recomandă medicul, susținerea din partea familiei e foarte importantă. Dar a te autodiagnostica....... numai aici, în Românica se practică!
P.S. Cunosc fetiță ce acuși face 2 anișori, a cărei mamă a murit din asta, la nici o lună de la naștere... Iubește-te, caută-te și poate vei vedea că suferi de ceea ce suferă toate mamele sau, poate vei avea nevoie de puțin ajutor, poate medicamentos, poate un soi de terapie....! Nu e de glumă. Toate cele bune și VIAȚĂ lângă cei dragi!

Offf, draga mea, te inteleg, in parte. La primul copil m-am simtit si eu complet depasita de situatie. E drept ca l-am avut la 21 de ani, parintii inca ma vedeau copil, prietenii la fel si eu ma gandeam cu groaza ca sunt un copil care trebuie sa aibe grija de alt copil.
Acum, privind din afara situatia ta vreau sa fii constienta ca nu te judec si nici condamn. Dimpotriva, incerc doar sa ajut.
In primul rand esti mama. Si inca, o mama buna, daca iti faci atatea griji ca nu iti ingrijesti copiii cum trebuie. Probabil simti ca sotul tau ii ingrijea mai bine si tu nu o faci cum trebuie. Trebuie insa sa stii ca o mama nu trebuie sa fie perfecta ca sa fie o mama buna. Mai mult decat atat, nu e nevoie sa faca lucrurile cum le fac cei apropiati (uite, aici recunosc faptul ca sotul meu are mai multa rabdare ca mine cand piaptana copila mica si a avut aceeasi rabdare si cu cea mare, ca se joaca altfel cu ea, ca o alinta altfel pe pitica si vorbeste altfel cu cea mare sau cu fiul nostru). Eu nici macar la al treilea copil nu fac totul cum trebuie (Vezi cati de "trebuie" pe aici, nu?)
Mi-am acceptat insa imperfectiunile, incerc sa le ofer copiilor ceea ce cred ca au nevoie sau ceea ce imi spun ei ca au nevoie.Asta inseamna acum discutii la telefon cu fiul meu care e la Timisoara de aproape 8 luni si sfaturi culinare, discutii filozofice si pe marginea vietii de liceu cu fiica mea de 15 ani si chiar in timp ce scriu mezina sta "calare" pe mine si dupa ce m-a pieptanat ea a vrut sa o pieptan si eu si sa ii fac 2 codite.
O mama perfecta ar fi bagat demult pitica in pat, dar eu nu sunt o mama perfecta.
Am si eu momente de panica si de vinovatie, dar trec repede. Un copil nu are nevoie de o mama ideala, perfecta si care face totul cum trebuie. Are nevoie de iubire iar tu le oferi lucrul acesta din plin. Se vor imbolnavi, se vor lovi, vor suferi din dragoste (vine si asta)... conteaza pt ei sa stie ca esti acolo si se pot bizui pe tine.
Fruntea sus, nu esti singura. Te admir pentru curajul de a scrie despre asta. Nu e usor lucru sa cresti un copil iar cu 2 e si mai si. Incearca doar sa iti imaginezi cum ar creste puiutii tai fara mama si vei vedea atunci ce importanta ai.
Si inca ceva: asculta-ti fetita mai mare cu atentie si iti va spune singura cum vrea sa te joci cu ea. Deseneaza cu ea, canta cu ea, iesiti doar voi doua la o plimbare cu rolele sau bicicleta sau cu ce vrea ea. Antreneaz-o apoi in ingrijirea celei mai mici si las-o sa te ajute si la bucatarie. Daca simte ca o iubesti si o asculti intr-adevar va conta mai putin daca tu crezi ca nu stii cum sa te joci cu ea.
Mie imi place de exemplu sa ma bag pe sub scaune cu mezina, sau sa ne jucam de-a "dragonul fioros" (eu sunt ala) si printesa delicata (ea e), sau sa jucam fotbal pe hol. Habar nu am daca e bine ce fac, dar ne simtim grozav amandoua si mie imi e suficient.

mie imi place rolul...ideal pe care l-a vrut doamne-doamne pentru ideea de "mama",ii pun mana pe frunte Emanuelei si ii scade febra,stiu ce anume i s-a intamplat pe unde merge fara mine,cine ce i-a spus,stiu ce va fi la scoala,ce urmeaza sa aiba la teste,stiu ce gandesc cei din jurul ei,vreau sa stiu acestea din motivul initial avut pentru mine,de a ma "conserva" dupa tiparul initial dorit pentru mine de divinitate,eu am avut noroc mereu,ce am vrut sa fac nici n-am deschis gura,ca mi s-a intamplat,macar pentru beneficiul acesta,primit fara sa deranjez pe nimeni si fara sa stric eu planurile nimanui ca sa il am,merita sa iti doresti sa traiesti...ca la origini.O data ca nu ma impotrivesc divinitatii si apoi starea de fericire si de "usor" pe care o am in a trai.In felul acesta,Ema nu se imbolnaveste,nu se loveste nu sufera,pentru ca si atunci cand face ceva,merge conform cu destinul de viata pe care il are de facut,adicatelea conform cu ce ii doreste inima ei.
Cat priveste un tata,tatal in vreme de pace trebuie sa asigure conditiile fizice pentru familie iar in vreme de...razboi,sa apere familia de influente toxice.Magia iubirii barbatul abia o invata si el poate doar imita gestual,dar nu e sursa de iubire,poate ca in barbat zace un...dragon fioros,si in femeie o regina delicata,si ea ca si printesa,care sa o...pieptene usor pe printesa.Poate ca nu stim cu exatitate care ne e "rolul" corect,dar e bine sa ne dorim sa il facem pe al nostru,si nu pe al altcuiva;mamele sensibile,care isi dau seama de acestea,nu se suporta in alt rol,nu accepta compromisuri de identitate si se revolta prin depresie,adica aluneca intr-o stare oarecum de vis,in care vrea sa isi sondeze subconstientul si sa afle ce se intampla.Cand lucrurile devin prea grave de lauza ajunge la psihiatru acolo exista si "diagnostic" sau descriere a bolii de personalitate multipla,persoana nu a luat-o razna,ci face fata unor influente exterioare(sa nu zic atacuri) care vor sa o scoata din rolul ei de mama. Sunt unii care isi mascheaza lipsurile proprii prin excesul de zel in activitatile care privesc pe altii(uneori,mai rar,e vorba de sot,mai des de soacra,de vecine,de "prietene"),de te lasa muta prin obraznicia de care dau dovada in a te "micsora".Daca toate acestea se intampla la nivel subtil,mascate de un comportament asa zis normal(cu fisuri pe undeva,totusi),proaspata mamica nu isi da seama de ele si nu simte decat durerea tristetii.Energetic,copilul ramane intr-un fel de placenta pana cand devine fiinta independenta din oricare punct de vedere,trebuie ca mamica doar sa stie aceasta si nimic nu poate distruge ordinea firii.
Suficienta de care spune Andata e buna cand vrei sa te refaci si sa culegi iubire de pe unde exista ,insistenta mea in a povesti acestea este buna atunci cand sa iti aduci aminte cine esti si amandoua sunt bune ca sa nu le uiti niciodata,ca sa poti trai armonios.Copiii se nasc spre a trai fericiti si sanatosi,nu spre a suferi,a se instraina de iubire,a muri,de la primul copil de pe lume,al lui Dumnezeu,pina la cel din urma nascut.

Tuturor mamicilor triste, pupicul pe care mi l-a dat iubirea pe inima mea,si lor!

PS.Pentru cine nu stie cum se ingrijeste copilul mic,cartea "Mama si copilul" ramane de capatai,si pentru cine vrea sa rememoreze rostul nasterii fiintei umane,voila,aici,un filmulet: (are 4 parti,dupa cum se vede).CINE LEAGANA COPILUL.

Sunt unii care isi mascheaza lipsurile proprii prin excesul de zel in activitatile care privesc pe altii(uneori,mai rar,e vorba de sot,mai des de soacra,de vecine,de "prietene"),de te lasa muta prin obraznicia de care dau dovada in a te "micsora"

De parca ne-ai sti pe toate de undeva..

michelinebeaulieu, imi place sa te citesc. Un strop de cuvinte bune si iubitoare sunt oricand binevenite.

va mutlumesc din suflet tuturor pentru sfaturi. daca ati sti cat de bine imi face sa citesc postarile voastre!

mi-am impus de aseara sa fiu tare, si sa fiu curajoasa, asta dupa ce am plans vreo jumate de ora in fata sotului, cand a venit de la munca. si am incercat sa ies, simteam nevoia sa merg la biserica, numai ca era inchisa aseara, o sa merg si in seara asta. si azi parca am fost putin mai bine decat zilele trecute. se mentine starea de agitatie e care o simt, sunt asa incordata, ca parca ma dor toti muschii, dar azi chiar cred ca am facut un pas inainte. aseara, mergand cu masina in oras, mi-am dat seama ca primul lucru pe care trebuie sa il fac e sa ma impac eu cu mine. ca atata timp cat eu o sa fiu impacata cu mine, si nu o sa ma mai simt vinovata pentru ca nu sunt o mama buna, ca nu pot sa le ofer copiilor atentia de care au nevoie, ca nu o sa mai simt ca pana si Dumnezeu e suparat pe mine pentru ca mi-a dat asa minuni de copii pe care eu nu sunt in stare sa ii cresc, o sa fie totul mai bine.

da, stiu ca e in puterea mea, stiu ca e totul psihic, pentru ca nu am nici un motiv concret sa ma simt asa. am tot ce mi-am dorit vreodata si pe plan personal si pe plan profesional. am un sot minunat si 2 copii superbi, pentru care ii multumesc incontinuu lui Dumnezeu. am avut momente in trecut in caere simteam ca nu o sa am niciodata o familie. acum o am, si e una frumoasa, iar eu sunt tot nemultumita. problema e la mine, stiu asta si sper din tot sufletul sa fiu destul de tare sa nu cad si mai rau in depresie, stiu ca, copii mei au nevoie de mine. nu mi-e bine deloc cand ma gandesc ce ar face daca eu nu as fi, au nevoie de mama lor, mama care sa fie cu toate mintile acasa, sa fie stapana pe situatie si sa ii creasca asa cum au ei nevoie.

fetita cea mare are 2 ani jumate si inca nu vorbeste, si asta e una din cauzele pentru care ma simt vinovata. de asta nu imi spune saraca ce ar vrea sa facem impreuna si cum sa ma joc cu ea. toata lumea imi zice ca are timp, ac vorbeste putin mai greu, dar cand o sa se porneasca, sa ma tin bine. si asta e unul din motivlele pentru care cred ca am dat gres ca mama. dar o sa le iau si eu ca atare, toate la timpul lor. nu mai pot schimba nimic.

nu e vorba ca eu cred ca sotul meu ii ingrijea mai bine, si cand era el acasa tot eu le faceam pe toate si incercam sa ma descurc singura, stiind ca o sa raman singura cu amandoi. cred ca e vorba se sentimentul de siguranta ca era si el aici in caz ca aveam nevoie, iar acum a inceput in prgram de 11 ore pe zi, cu 3 zile libere pe luna.

va multumesc din suflet pentru cuvintele frumoase. conteaza foarte mult pentru mine.

p.s. scuzati ca am scris aiurea multe cuvinte, dar il am pe bebe mic la san si scriu cu o mana.

Coripin,baietelul meu a inceput sa vorbeasca dupa 3 ani,de cand l-am dus la gradinita,iar acum turue vrute si nevrute.Eu nu m-am simtit vinovata din cauza asta,inainte sa-l am pe el,am cunoscut inca doi copii care aveau 3 ani impliniti si inca nu vorbeau,asa ca pentru asta nu ai de ce sa te simti vinovata.Fiecare isi da drumu la timpul lui.

nu o sa mai simt ca pana si Dumnezeu e suparat pe mine pentru ca mi-a dat asa minuni de copii pe care eu nu sunt in stare sa ii cresc

Va rog frumos, sa incercati macar pentru cateva minute sa va imaginati ca Dumnezeu e IUBIRE, doar atat. Ganditi-va si incercati sa simtiti ca Dumnezeu nu are cum sa fie suparare, ura, manie, pedeapsa. De ce ar fi asa? Ne iubeste pe toti la fel, chiar daca uneori are metode greu de inteles pentru mintea umana (gen pierderea cuiva drag), dar toate sunt menite sa ne faca sa intelegem ca suntem mai mult decat vede ochiul, mai mult decat percep simturile, sa intelegem ca avem o farama divina, care nu moare niciodata.
Cori, e un pas foarte bun. Iubeste-te si iarta-te, incepi de aici si accepta pasi mici. Esti perfecta asa cum esti, ca om, ca femeie si ca mama. Altfel nu te-ai fi aflat in corpul asta, nu ai fi fost sotia cuiva si mama copilasilor tai. Ceea ce vezi tu imperfect e doar o parere, distorsionata, data de societate, cunoscuti (gen tusici sau vecine care-ti zic: maica, nu faci bine, nu e bine sa dai copilului nu stiu ce de mancare, nu il scoate fara caciula afara ca raceste si moare... ), mass-media care propune articole de genul: Cum sa fi o mama perfecta! Uita tot ce ai auzit si ai citit si ai crezut. Esti ce e mai bun pentru copii tai, acum si daca e ceva ce poti schimba, vei face, in timp, fara graba, dar cu iubire. Uite eu, spre exemplu: am ales de capul meu sa o dau pe fetita mea in clasa I-ii. A fost un impuls de moment, toti ne-am hotarat sa o dam la clasa 0, era stabilit si cand am mers sa o inscriu, ceva mi-a zis sa o inscriu la clasa I-ii ca e pregatita, ca se va plictisi la pregatitoare. Acum e distrata, uita caietele in clasa, e depasita de multele teme. Dar a fost alegerea mea, nu traiesc in trecut. Daca imi va reprosa candva, voi vedea atunci ce voi face. Acum ce pot sa fac e sa o ajut la teme, sa o sustin, sa-i explic ca scoala e ceva placut, daca te ajuti singur, sa o invat sa accepte realitatea. Vom trai si vom vedea.
Crezi ca mama lupoaica sau mama caprioara sunt cicalite de cele din haita sau turma lor? Crezi ca ele citesc in ziar "cum sa devi o mama model"? Crezi ca ele nu isi aduc pe lume puii cu responsabilitate, nu fac tot ce le sta in puteri sa-i hraneasca si sa-i apere? E instinctual acest lucru, nu avem nevoie de nimeni nici ca sa ne purtam copilul in pantece si nici ca sa-l aducem pe lume si nici ca sa-l crestem. Singure ne punem limitari si acceptam ce ni se zice: sarcina e o boala, o tratam cu medicamente, dupa nastere apare depresia post-partum, copilul trebuie sa aiba colici, pentru ca marea majoritate au, copilul trebuie diversificat asa si sa doarma asa. Crezi ca la 1700, daca erau conditii decente de trai, mancare sanatoasa si odihna si un mediu stabil pentru mama, nu stiau cum sa-si creasca copilasii, daca nu citeau pe net? Normal ca stiau, pentru ca noi suntem o dovada a continuitatii speciei umane. Pe vremea noastra se zicea ca suntem bebelusi plangaciosi, nu ca avem colici si mama pleca la munca dupa 3-4 luni, ca atat era concediul de odihna. Crezi ca e ceva in neregula cu noi, pentru ca am fost "parasiti" de mame, asa devreme? Dam prea mare importanta regulilor generale, mediatizate si impuse in jur.
Relaxeaza-te si accepta-te. Nimeni nu e perfect si nici nu cred ca ai vrea asta. Uite, eu te vad "mai perfecta" ca mine, pentru ca ai doi copilasi. Si vorba Diadei "mai bogata". Deci lasa mai jos stacheta, pentru ca nu e un concurs aici.

p.s. a mea "vorbea" in limba ei de la 2,5 luni si la un an ne intelegeam binisor cu ea; pe de alta parte finuta si-a dat drumul la vorbire tot dupa 2.5 ani si acum la 3.5 vorbeste corect si mult, e o placere sa o asculti; baietii nu mai zic, cativa din cei pe care-i stiu tot spre trei ani s-au facut intelesi. copii sunt asa de diferiti, ca nu poti generaliza nimic. las-o mult cu alti copilasi, la locuri de joaca, in vizite si eventual la gradi, din toamna. sa vezi ce repede recupereaza.

Coripin indraznesc sa-ti dau si eu un sfat, din moment ce vad ca esti dispusa sa le accepti. Fetele deja ti-au spus de toate si foarte clar mi se pare.
Dar mai adaug si eu ceva ce mi-a atras atentia : in final ai spus ca il ai pe cel mic la san, pot sa te intreb: il tii in brate sau il alaptezi???
Am si eu 2 copii si am avut si eu ceva probleme de adaptare, dar stiu ca primele sfaturi ale medicilor au fost ca atunci cand alaptezi sa stai linistita, cu mintea linistita si sa-i dai sa manance, sa nu incerci sa faci mai multe lucruri..
Trebuie sa fii numai tu cu el....

Da, si mie mi-a atras atentia lucrul asta. Lasa ca alaptatul sa fie momentul in care te detasezi de tot si de toate. Ia o pozitie comoda care sa iti permita sa te relaxezi, nu pe scaun cocarjata sau cu tastatura pe genunchi, nu cu el atarnat de tata in timp ce aduni jucarii de pe jos. Pozitia mea preferata de alaptat este culcata pe canapea, cu bebe intins langa mine si sprijinit cu spatele de spatarul canapelei. Ma lipesc de el si ii tin manuta in mana mea. Sunt momentele in care ma pot relaxa complet, atat psihic cat si fizic.

Sa spui la 2,5 ani ca ai esuat ca mama este un pic cam drastic. Astea ar trebui sa fie vorbele unei mame al carei copil fura, da in cap, se drogheaza, nu ale unei mame al carei copil inca nu vorbeste. Si daca nu vorbeste ce? Crezi ca o sa ajunga de varsta scolara si o sa fie muta? Nu te mai lua dupa tot felul de supermame intalnite prin parc, fiecare copil e diferit. Al meu are 2 ani si o luna si poceste toate cuvintele. Se straduie sa le spuna pe toate, dar mai mult inventeaza. Spune corect doar cuvinte simple - lac, bec, pipi, caca... In rest le ghicesc, pentru ca rimeaza. Si cateodata nu inteleg ce incearca sa-mi spuna, ii spun ca nu inteleg, il rog sa-mi arate , cumva pana la urma ne intelegem, sau uita si incepe sa faca altceva. In loc sa ma simt vinovata pentru asta, ma gandesc ca faptul ca uneori nu il inteleg il va motiva sa incerce sa pronunte cat mai corect.
Ala micu' face cat de curand 8 luni si inca nu are nici un fel de diversificare facuta. Pentru ca nu mananca. Adica ii bag lingurita in gura si incepe sa sufle:))) Si ce daca? O sa manance, doar n-o sa ajunga la 2 ani sa bea doar lapte. Nici cel mare nu manca si acum mananca de toate.
Asa ca dupa cum vezi, la nimeni nu e totul perfect, nu te mai lua dupa gura lumii sau dupa articole citite pe net.

Starea ta mai mult ca sigur ca se datoreaza plecarii la serviciu a sotului, chiar daca tu faceai mare parte a lucrurilor, simpla lui prezenta te linistea si te echilibra. Dar va trece o data ce te vei adapta la noua situatie si iti vei forma o rutina zilnica. Pana atunci poate il poti ruga pe tatal tau sa vina mai des, nu doar ca sa te ajute cu copiii, dar si pentru ca prezenta lui poate suplini intrucatva lipsa sotului.

Aa , nu exista sa nu stii sa te joci cu propriul copil. Si nu trebuie sa iti articuleze ce vrea sa faca, iti arata , iti aduce o jucarie, sau o ghidezi tu, o provoci tu si ea te va urma. Asa cum te intelegeai cu ea cand era mai mica, inainte sa ai pretentia ca ea sa vorbeasca, asa te intelegi si acum. Iar copilul nu are nevoie de un joc anume, de o jucarie anume, ii e suficienta atentia ta si faptul ca petrece timp cu tine. Pe vremea cand eram noi copii nu aveam atatea jucarii minune care dezvolta inteligenta, aveam o papusa, un urs de plus si cam atat. Si nici nu stateau parintii de dimineata pana seara dupa fundul nostru sa inventeze jocuri de dezvoltare a inteligentei. Si am crescut bine si fericiti si destepti

barbin a scris:

Sunt unii care isi mascheaza lipsurile proprii prin excesul de zel in activitatile care privesc pe altii(uneori,mai rar,e vorba de sot,mai des de soacra,de vecine,de "prietene"),de te lasa muta prin obraznicia de care dau dovada in a te "micsora"

De parca ne-ai sti pe toate de undeva..

michelinebeaulieu, imi place sa te citesc. Un strop de cuvinte bune si iubitoare sunt oricand binevenite.

1.Ha!te-ai prins ca va cunosc de undeva!!!!

2.Ema a vorbit la 2 ani si jumatate si cand a vorbit cursiv,a cantat.Abia ma abtineam sa nu merg la logoped,cum spuneau multi,dar n-am facut-o pentru ca ne puteam intelege din privire,si m-am gandit ca un copil care stie sa transmita privind poate vorbi si mai mult de 30 de cuvinte,cam cat avea pana atunci in vocabular...

3.Coripin,ce simti tu,ca e suparat pe tine Dumnezeu,nu e pentru tine.Lasa pe acela pe care il priveste aceasta sa isi primeasca...corespondenta!
Dovada e ca daca L-ai fi suparat cu adevarat,in urmatoarea secunda dupa ce ti-ai dat seama te-ai fi simtit linistita si fericita,starea de vinovatie vesnica este pentru aceia care nu isi recunosc vinovatiile.Si apoi,daca nu meritai asa copii,nu ii aveai,ca stia ca nu ii poti creste.

Coripin, scumpa mea, nici Mara nu vorbeste si este de aceeasi varsta cu fetita ta. Am fost si eu ingrijorata un pic de treaba asta cu vorbitul, dar prietenii mei medici au zis ca-s nebuna. ) Mi-au zis ca atata timp cat copilul scoate sunete, spune cateva cuvinte, nici sa nu-mi fac griji. Cat despre depresie, eu am fost un pic depresiva inainte sa nasc de aveam impresia ca are cineva ceva cu mine. Chiar m-am certat cu niste prietene ca nu mi-au adus prajituri de la Brasov (clar eram dusa), au facut doar poza la ele si mi le-au postat pe pagina mea de FB. Dupa ce am nascut, parca m-am luminat, am inteles mult mai bine copilul asta al doilea decat pe primul. Il alaptez cu atata placere, ne zambim si ne iubim. Pe Mara o implic in absolut tot, de la Bebe Lam (adica bebe Vlad), baita, schimbat, jucat pana la curatenia din casa (dat cu aspiratorul, stransul jucariilor) plus activitatiile pe care le facem zilnic.
Eu sunt o mama singura pana la ora 19.00. Apoi, eu sunt stapana crosetelor, andrelelor, masinii de cusut, bijuteriilor. Imi ocup 2-3 ore cu ceva care sa ma relaxeze. Sotul meu in schimb mai spala un biberon, se joaca cu copiii.
No, sa stii ca ai puterea sa te ridici pentru ca acea cheie a succesului, este la tine.
Sper ca zilele urmatoare sa radiezi de emotie si fericire langa copiii tai si sa razi in nas depresiei.