Intelepciune prin povestiri

Imi plac povestioarele astea,care mai lungi,care mai scurte...Oare mintea mea in jurul carui pom se invarte?

"Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă:

– Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?

Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:

– Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?

– Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.

– Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.

Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:

– Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?

Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:

– Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?

– Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.

– Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.

Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş:

– Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?

– Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inima. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei."

Am auzit si eu o povestioara spusa mereu,in conferintele sale, de catre taranul filozof Pierre Rabhi:
Intr-o zi un mare incendiu a cuprins pădurea.Micuţa pasăre colibri a zburat spre o sursă de apă,a luat o picătură şi a aruncat-o peste flăcări.A continuat vreme îndelungată să arunce câte o picătură peste foc.Un tucan care o urmărea de multă vreme,enervat,o întrebă:
-Chiar crezi că vei stinge focul cu picăturile tale?
-Nu,răspunse mica pasăre,dar îmi fac partea mea…
Daca fiecare si-ar face partea...

Dacă nu mă dezlipesc de forum nu mai muncesc nimic azi... interesante povestioarele....

Ei,Gabi,fiecare isi face partea...

Ştii ce am făcut azi, Doamne?
M-am trezit dimineaţă fără niciun chef de viaţă. În loc să mă bucur de lumina soarelui, i-am invidiat pe aceia care pot dormi până mai târziu, fără să mă gândesc şi la aceia care azi nu s-au mai trezit…
Am blamat soarta că trebuie să mă duc la muncă, fără a mă gândi că alţi oameni nu au unde să muncească.
Când am ieşit din casă m-a deranjat ploaia care mă lovea peste obraji și nu m-am gândit și la cei obligaţi să stea în case, la cei care ar alerga bucuroși prin ploaie dacă ar avea picioare sănătoase.
Am detestat zgomotele făcute de mașini și de oameni, fără a mă gândi la aceia care trăiesc în liniște deplină.
Ce zi urâtă! – mi-am spus, fără să mă gândesc că alţi oameni sunt prin spitale sau că poate îşi conduc pe cineva drag pe ultimul drum…
Am ajuns la serviciu şi, fără să îmi dau seama, am rănit cu privirea mea încruntată și cu răceala mea, fără să mă gândesc că fiecare om pe care-l întâlnesc are propriile bătălii de dus şi că privirea mea posomorâtă i-ar putea amplifica tristețea, îndoiala, durerea… pe când un zâmbet i-ar putea aduce soarele în suflet.
Am mâncat în grabă, nemulţumită de hrana mea, uitând că atâtea suflete sunt înfometate…
Ziua a trecut foarte repede, iar eu nu am făcut nimic. A fost aceeaşi rutină zilnică, în care am uitat să mă bucur, în care am uitat să fac un gest pentru cineva, în care m-am gândit doar la mine și mi-am plâns de milă… M-am gândit doar la lucrurile pe care nu le am și am uitat să fiu recunoscătoare pentru tot ceea ce am în prezent.
Iar seara m-am pus să dorm, uitând să îţi mulţumesc pentru că am ajuns cu bine acasă, pentru tot ce am, pentru primele raze de soare, pentru ploiae, pentru oameni, pentru sănătate, pentru hrană şi pentru speranţa zilei de mâine...
Şi am realizat câte lucruri excepţionale poate oferi o zi obişnuită din viață… iar eu am uitat să mă bucur de ele...
Ce bine că există un mâine!
(Irina Binder)

Multumim,piciule,asa e,uitam de multe ori sa zambim si sa ne bucuram de fiecare zi,de fiecare clipa.[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Adevarat.
Multumim Piciule.

Sa povestesc pentru cei ce nu au citit inca...
"Un om găseşte un şarpe pe moarte arzând întru-un foc. Decide să îl scoată de acolo, dar când o face, şarpele îl muşcă. Din cauza durerii, omul îl scapă iar şarpele cade înapoi în foc. Bărbatul încearcă din nou să-l scoată din foc şi este încă o dată muşcat. Între timp un bărbat care trecea prin zonă se apropie şi îi spune:
– Scuză-mă, dar eşti încăpăţânat! Nu inţelegi că de fiecare dată când încerci să-l scoţi din foc, te va muşca?
Bărbatul îi răspunde:
– Natura şarpelui este să muşte, iar a mea este să ajut. Lucrurile acestea nu se vor schimba niciodată.
Astfel, cu ajutorul unei sârme, bărbatul scoate şarpele din foc, salvându-i viaţa.
Nu iţi schimba niciodată natura, chiar dacă cineva iţi face rău, nu-ţi pierde esenţa. Ia-ţi doar măsuri de siguranţă.
Unii persecută fericirea, alţii cred în ea.
Fă-ţi griji mai puţin despre reputaţia ta şi mai mult despre conştiinţă.
Deoarece conştiinţa reprezintă ceea ce eşti tu, iar reputaţia ceea ce spun alţii despre tine. Şi indiferent de ce spun oamenii despre tine, nu e problema ta… e problema lor."

Asa este,doar ca la noi,din pacate, e o inversunare in a asculta ce spun altii...

La poarta unei mănăstiri de la poalele Himalayei bătu un pelerin:
– Doresc să vorbesc cu cel mai mare om din acest așezământ, fură primele lui cuvinte, în loc de bună ziua.
Călugării îl măsurară din cap până-n picioare fără să spună un cuvânt și-l duseră la maestrul lor, care era adâncit în citirea unor scrieri. Fără să-și ridice ochii îl întrebă:
– Cu ce te pot ajuta?
– Vreau să-ți fiu discipol, maestre, să devin un om mare așa cum ești tu! Şi preț de o jumătate de oră îi vorbi despre dorințele sale.
Maestrul îl ascultă și după ce termină îi spuse:
– Fiule, tăcerea îți va ascuți auzul și-ți va înfrumuseța cuvintele. Vorbele multe îți cheltuiesc energia… atunci când nu spun nimic. Vrei să-mi fii discipol?
– Da!
– In curtea interioară, lângă fântână, este o piatră mare; te rog să mi-o aduci căci vreau să-mi fac un altar din ea.
Pelerinul se uită spre curte și văzu un bolovan foarte mare.
– Glumesti? Nici zece oameni nu o pot ridica… dar eu…
Maestrul plecase deja, târându-și papucii pe lespezile de piatră. Pelerinul rămase trist. Se așeză dezamăgit pe scările templului..
“Niciodată nu voi putea să fiu discipolul acestui mare om” își zise în gând.
Oftând, cu capul plecat, începu să se gândească cum ar putea să ridice minunea de piatră mare cât un munte. Ochii îi căzură pe o furnică ce se oprise din drumul ei chiar în fata piciorului său… cara după ea o greutate de două ori mai mare. Se oprise în fața obstacolului și nu știa ce să facă. O privi curios și văzu că, după o mică ezitare, furnica împreună cu greutatea sa se urcă pe picior și-l traversă de-a latul, continuându-și drumul.
“Ar fi putut să-mi ocolească piciorul, dar ea nu… nu s-a dat înapoi din calea obstacolului… cu îndrăzneală l-a depășit… câtă putere la o furnică!” gândi uimit pelerinul și se adânci și mai mult în tristețe.
Treceau zilele și pelerinul își făcuse obicei să urmărească cum acționează fiecare vietate în fața obstacolului – adică a piciorului său – și nici una nu avea curajul furnicii. Și mai observă că toate greutățile cărate de furnică depășeau cu mult mărimea trupului ei firav.
Într-o zi, maestrul îl văzu plângând. Se așeză lângă el, și-l întrebă cu blândețe:
– S-a întâmplat ceva, dragul meu?
– Maestre, și furnica este mai mare decât mine. Sunt atât de mic…!!
– Mă bucur să te aud spunând asta. Ești pe drumul cel bun!
Înainte de a apuca să mai spună ceva, maestrul era deja departe. Pelerinul se gândi zile la rând cum să facă să ridice piatra și în același timp se gândea și la furnică, la puterea ei.
“Voi reuși… voi reuși pentru că îmi doresc din tot sufletul să fiu discipolul maestrului”.
Și-n același timp își dori să fie furnică, să aibă curajul și forța ei. Într-o zi se duse în fata pietrei, o privi cu atenție câteva secunde, respiră profund de trei ori, se interioriză preț de câteva clipe, desprinse brațele încet, încet, ca și când ar zbura și îmbrățișând-o, ridică piatra și o așeză în fața camerei maestrului.
Văzând toate acestea, maestrul râse cu poftă și-i spuse:
– Ai învățat?
– Da, maestre, am aflat multe observând. In primul rând am aflat că maestru poate să-ți fie oricine, chiar și o furnică, dacă ești capabil să înțelegi lecția oferită. In al doilea rând, să nu-ți fie teamă de nici un obstacol, acceptă-l, “intră în el”, fii una cu el… conștientizându-l, îl poți trece cu bine. In al treilea rând, puterea unei ființe nu stă în forța mușchilor ei, ci în Sine; concentrându-mă asupra Sinelui, devenind una cu el, greutatea pietrei nu a mai fost un obstacol pentru mine; am putut s-o ridic, deși era de două ori mai grea decât mine…In al patrulea rând, să nu judeci pe nimeni după “mărimea” lui, ci după fapta lui… furnica este o vietate atât de mică, dar foarte puternică. Şi-n al cincilea rând, să crezi… să crezi în Dumnezeul din tine, și atunci puterea ta va fi fără limite! Dar toate acestea nu aș fi putut să le învăț dacă nu aveam o motivație, un scop al vieții: să fiu precum maestrul meu.
– Daca vei reuși să fii mereu ca și furnica, atunci ai înțeles unul dintre secretele vieții:
nu există obstacol pe care să nu-l învingi atât timp cât ești cu sufletul curat și centrat în Inimă. Forța din tine poate muta și munții, iar credința ta îți va fi călăuză.

Plina de intelepciune,multumim,piciule!

Multumim!!!

Multumim.

— Când a conceput această scenă (*Cina cea de Taina), Leonardo da Vinci s-a izbit de o mare dificultate: trebuia să picteze Binele — sub chipul lui Isus — şi Răul — sub chipul lui Iuda, prietenul care se hotărăşte să-l trădeze în timpul mesei. Şi-a întrerupt lucrul la jumătate până când avea să găsească modelele ideale.

Într-o zi, în timp ce asista la repetiţia unui cor bisericesc, a văzut într-unul din băieţi imaginea desăvârşită a lui Hristos. L-a invitat la el în atelier şi i-a reprodus trăsăturile în studii şi schiţe.

Au trecut trei ani. Cina cea de Taină era aproape gata — Da Vinci însă nu găsise modelul ideal pentru Iuda. Cardinalul care răspundea de biserică începu să-l preseze, cerându-i să isprăvească numaidecât fresca.

După mai multe zile irosite zadarnic, pictorul a întâlnit un tânăr îmbătrânit prematur, zdrenţăros, beat, lungit în şanţ. Cu mare greutate, le ceru ajutoarelor sale să-l ducă până la biserică, deoarece nu mai avea timp să facă schiţe.

Cerşetorul a fost cărat până acolo, fără să-şi dea seama ce se întâmplă cu el: ajutoarele îl ţineau în picioare, în timp ce Da Vinci copia trăsăturile necredinţei, ale păcatului, ale egoismului, atât de bine imprimate pe faţa lui.

Când pictorul a terminat, cerşetorul, revenindu-şi oarecum din beţie — deschise ochii şi văzu pictura din faţa lui. Şi zise, cu un amestec de groază şi tristeţe:

— Am mai văzut pictura asta!

— Când? întrebă un Da Vinci surprins.

— Acum trei ani, înainte de a fi pierdut tot ce-aveam. Pe vremea când cântam în cor şi duceam o viaţă plină de vise, iar artistul m-a convins să pozez ca model pentru chipul lui Iisus.

[...]

— Cu alte cuvinte, Binele şi Răul au unul şi acelaşi chip; totul depinde de momentul în care unul sau altul îi taie calea oricărei fiinţe umane.

(Paolo Coelho – Diavolul si domnisoara Prym)

woooow!!!! Multumesc Piciul!!! Cumva spus, nu judeca pe nimeni.

Multumim.

Wow, asta chiar este o adevarata lectie de viata. Multumesc.

Trenul vietii
Un lung tren ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi când.//Fericirile sunt halte,/Unde stăm câte-un minut,/Până bine ne dăm seama,/Sună, pleacă, a trecut.//Iar durerile sunt staţii/Lungi, de nu se mai sfârşesc/Si in ciuda noastră parcă,/Tot mai multe se ivesc.//Arzători de nerăbdare,/Inainte tot privim,/Să ajungem mai degrabă/La vreo ţintă ce-o dorim./Ne trec zilele, trec anii,/Clipe scumpe şi dureri,/Noi trăim hrăniţi de visuri.Si-nsetaţi după plăceri.//Mulţi copii voioşi se urcă./Câţi în drum n-am întâlnit,/Iar câte-un bătrân coboară,/Trist si frânt, sau istovit.//Vine-odată însă vremea,/Să ne coborâm şi noi./Ce n-am da atunci o clipă,/Să ne-ntoarcem înapoi?/Dar pe când, privind în urmă,/Plângem timpul ce-a trecut,/Sună goarna VESNICIEI:/Am trăit şi n-am ştiut.      (Traian Dorz)

Intr-adevar asa este.

O da! Eu zic ca suntem bine, avem multe de invatat dar vrem sa vedem mai mult si sa invatam, constientizam mai multe!

_________
*********

Au întrebat un șaman:
„- Ce este otrava?
- Orice, dincolo de ceea ce avem nevoie, este otravă.
Poate fi putere, lene, mâncare, ego, ambiție, vanitate, frică, furie sau orice altceva.

- Ce este frica?
- Neacceptarea incertitudinii.
Dacă acceptăm incertitudinea, devine aventură.

- Ce este invidia?
- Lipsa acceptarii binelui celuilalt.
Dacă acceptăm binele, devine inspirație.

- Ce este furia?
- Nu acceptăm ceea ce este dincolo de controlul nostru.
Dacă acceptăm, devine toleranță.

- Ce este ura?
- Neacceptarea persoanelor așa cum sunt.
Dacă acceptăm necondiționat, devine iubire."

Seven Arows

Drumul numit "mai tarziu" duce catre  o tara numita "niciodata"

Foarte adevarat. Orice amanare ajunge pe lista de uitate.

"Priveste-ma!Ma cheama:As Fi Putut Sa Fiu./Dar mi se spune:Adio. Acum E Prea Tarziu."(imi pare rau ca nu-mi amintesc autorul)

o da, de cate ori am trait asta? ne-a format sa fim ceea ce suntem!
Multumesc Dorulet!